Certarea și lauda copilului

Părinții trebuie să ia aminte să nu-i certe pe copiii lor seara, pentru că în timpul nopții ei nu au cum să-și risipească mâhnirea, iar întunecimea nopții o înnegrește și mai mult. Încep să se gândească cum să se împotrivească, caută diferite soluții, intră la mijloc și diavolul și astfel pot ajunge și la deznădejde. În timpul zilei, chiar de ar spune copiii: ”O să fac aceasta și aceasta”, atunci când sunt certați, însă ieșind afară din casă vor uita cele plănuite de ei și astfel li se risipește mâhnirea.

– Părinte, bătaia ajută pe copii să se îndrepte?

– Pe cât se poate părinții să o evite. Să încerce cu bunătate și cu răbdare să-l facă pe copil să înțeleagă că ceea ce face nu este corect. Numai când copilul este mic și nu înțelege că ceea ce vrea să facă este primejdios, numai atunci îl ajută, căci primind o palmă va ține minte să nu mai facă altădată. Frica de a nu mai primi cumva vreo palmă i se face copilului ca o frână care îl protejează. Atunci când eram mic mă rușinam mai mult de mama mea decât de tatăl meu.

Amândoi mă iubeau și îmi voiau binele. Însă fiecare mă ajuta în felul său. Tatăl mereu era aspru. Atunci când făceam vreo neorânduială, ca niște copii ce eram, ne dădea câte o palmă. Eu, atunci când mă bătea, mă potoleam puțin, dar trecându-mi durerea, uitam și de bătaie și de sfaturile lui. Însă aceasta o făcea nu pentru că nu mă iubea, ci din dragoste mă bătea. Mi-aduc aminte că odată – eram cam de trei ani – tatăl meu mi-a dat o palmă de m-a zvârlit cât colo. Ce se întâmplase? Alături de casa noastră era o casă părăsită. proprietarii ei plecaseră în America, iar casa se dărâmase.

În curtea ei era un smochin ale cărui ramuri ajungeau până în drum. Era vară și smochinul era încărcat de roade. În timp ce mă jucam cu alți copii, vine un vecin și mă ridică în sus ca să-i iau câteva smochine, pentru că el nu ajungea până la ele. I-am rupt vreo cinci-șase, iar el mi-a dat înapoi două. Atunci când tatăl meu a aflat despre aceasta, s-a mâniat foarte tare. Mi-a dat o palmă atât de puternică, încât am început să plâng. Mama, acre era de față, s-a întors spre el și i-a spus:

”De ce-l lovești pe copil?” Ce știe el? Este un copil. Cum poți suferi să-l auzi plângând?”. ”Dacă ar fi plâns atunci când l-a ridicat acela să aia smochine, nu ar mai plânge acum, a spus tată meu. Dar se vede că a vrut și el să mănânce câteva smochine. De aceea lasă-l să plângă acum!”. Cum aș fi îndrăznit să mai fac a doua oară? Și mama îmi vedea poznele și se mâhnea, dar avea o noblețe sufletească, deoarece, atunci când făceam vreo poznă, își întorcea capul în cealaltă parte și se făcea că nu mă vede, ca să nu mă mâhnească. Dar mie, acest comportament al mamei îmi sfâșia inima.

”Ia te uită, îmi spuneam, eu am făcut o poznă atât de mare, iar mama nu numai că nu mă bate, ci se face că nici nu mă vede! Altădată n-o să mai fac. Cum aș putea să o mai mâhnesc din nou?”. Cu acest comportament al ei, mama mă ajuta mai mult decât dacă mi-ar fi dat palme. Eu însă nu profitam de aceasta, a să spun: ”Ei, acum mama nu mă vede, hai să fac o poznă și mai mare”. În timp ce tatăl meu de îndată ce făceam ceva, tac! îmi dădea o palmă. Vezi, amândoi mă iubeau, dar ceea ce mă îndrepta mai mult era purtarea nobilă a mamei mele.

– Părinte, unii copii însă sunt foarte obraznici: strigă, aleargă, pricinuiesc pagube. Cum să evite părinții bătaia în astfel de cazuri?

– Ascultă, nu sunt vinovați copiii, deoarece ei, pentru a crește normal, au nevoie de curte ca să se poată juca. Acum, sărmanii, sunt închiși în blocuri și sunt constrânși. Nu pot alerga liberi, mi se pot juca, nu se pot bucura. Părinții nu trebuie să se mâhnească atunci când copilul lor este vioi, căci un astfel de copil are multă energie înlăuntrul său și poate spori mult în viață dacă o pune în valoare.

Fragment din volumul ”Viața de familie” de Paisie Aghioritul, pag. 116. – Editura Evanghelismos București, 2003.

Publicitate